Momentul in care mi-am dat voie sa ma descopar,a fost amprentat aici,precum o carte vie;in care s-au asternut cu grija,felurite sentimente...statornice sau nu,inaltatoare sau daramatoare,reale ori fanteziste...in care inima s-a prabusit...si a inviat :)

joi, 19 ianuarie 2012

O lupta.



Pe langa multe altele,mai mult ca orice,in acest moment duc lipsa unor picuri de caldura.Stiam ca voi apuca din nou momente in care sa ma simt prea singura,dar nu stiam ca vor sosi asa curand.
Ca de obicei, pixul si foaia-mi sunt prieteni de nadejde,caci sunt cu mine orisicand.
Nu mi-era dor sa plang dar...e nevoie. Ceva e prea mult si da pe dinafara. Acel ceva e un intreg din multe,poate prea multe ca sa-mi doresc sa le enumar.
Intotdeauna am suras dulce cand lumea mi-a soptit sa fiu copil.Fiindca stiam ca aceasta latura o voi avea mereu. Candva, credeam ca sunt creeata sa aduc zambetul pe buze si ca n-o sa uit sa fac asta niciodata. Ei bine,n-am uitat.Insa exista si o parte in viata asta,cand ce-i placut e prea mult ca sa poata continua in liniste.Era o vorba capatata de undeva,care suna cam asa:''Realitatea,mama mea vitrega, e singura care nu ma paraseste nici macar cand imi doresc''. A trecut ceva vreme de cand imi trece prin gand...dar numai in acest moment am hotarat sa-i recunosc veridicitatea.

Lumea spune ca ce-i trecut,e bun trecut.Experienta mea imi spune ca toate lacrimile neplanse la vremea lor,toate bucuriile sufocate in bezna,toate cuvintele nespuse,ideile nepatrunse,nu pleaca vreodata si nu-si iau ramas bun. Ele se strang,in functie de importanta lor,si se tin aproape.Apoi,cand te marcheaza ceva, e ca si cum ''s-ar umple paharul'' si toate curg peste tine precum o ploaie nelinistita.

Daca uneori am parte de fericire si nu pot vedea nimic altceva, alteori consider ca viata e o lupta grea...care cauta sa-mi stinga setea de lucruri frumoase...dar fara prea multe sanse.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu