Momentul in care mi-am dat voie sa ma descopar,a fost amprentat aici,precum o carte vie;in care s-au asternut cu grija,felurite sentimente...statornice sau nu,inaltatoare sau daramatoare,reale ori fanteziste...in care inima s-a prabusit...si a inviat :)

luni, 7 mai 2012

CAP I Sirop de viata

Era odata un barbat,intr-un colt de padurice,care avea o casuta modesta,langa un lac in care obisnuia sa se reflecte atat rasaritul cat si apusul. Datorita locului deosebit in care traia de ceva vreme,multumea cerului pentru frumusetea si bogatia vietii lui. Uneori, vedea trecatori prin zona si obisnuia sa fie ospitalier,atat cat putea.
Mostenise acest loc de la mama lui,singura ruda pe care o cunoscuse vreodata.Dar...sa nu va fie mila de el,fiindca avea prieteni.Iubea tot ce misca sub soare.

Intr-o dimineata devreme,ii spulbera somnul doua strigate de ajutor. A iesit indata pe usa,iar sub privirea lui a zarit o femeie frumoasa,de culoare alba si ochi verzi.A indraznit sa intrebe:
-esti bine?
-Nu! nu sunt bine.Am venit degeaba pana aici,iar acum imi dau seama cat de mult mi-am irosit timpul si pe deasupra m-am ratacit ca o fata proasta...
El zambi delicat si-i intinse o mana:
-vino! nu te-ai ratacit prea tare.Te invit la un ceai.Stau in casuta umila din spatele tau.
-un ceai?asta se bea dimineata pe aici?
-da,scumpa doamna,sau poate doresti un pahar cu apa daca nu te simti insultata.
-Hmm,de ce as accepta sa intru?
-E doar o invitatie...poate imi povestesti cum ai ajuns aici si de ce ti se pare o pierdere de timp aceasta plimbare matinala.
Cu o privire multumitoare,a acceptat sa intre inauntru. Cand a pasit pragul a avut o surpriza placuta.
-nu pot sa cred! Tu ai pictat peretii astia?
-da,m-am inspirat din natura si anotimpuri.
-mereu ai facut asta?
-nu,nici macar nu aveam talent.Dar de cand m-am mutat aici,cunt alt om.Vino,ia loc.
-tu vorbesti serios?stai pe niste butuci de lemne?
-exact.Si-ti  promit ca nu vei pati nimic daca stai putin.
-bine dar sti...oamenii normali au scaune..chiar si din material lemnos.
-esti amuzanta.Ti-ar prinde bine un astfel de loc.
-nu cred ca m-as obisnui vreodata
-ai putea sa verifici asta
-probabil...
-deci? Care este scopul prezentei tale aici? Poftim ceaiul.
-Multumesc.Pai,una din vechile mele prietene s-a distrat pe seama mea spunandu-mi ca aceasta zona m-ar putea invia ajutandu-ma sa depasesc monotonia vietii solitare.
-inteleg.
-nu,nu ai cum sa intelegi.Am trait momente dificile,mi-am pierdut increderea in oameni siam ajuns sa-mi urasc propria viata.Dar nu stiu de ce-ti spun tie toate astea.Nici macar nu ma cunosti.
-Eu spun sa continui.E benefic pt amandoi: tu te descarci,iar eu pot avea un inceput in a te cunoaste.
-dar nu atat de obosita sa vorbesc!mereu spun atatea..si parca tot degeaba.Nu-mi pot gasi implinirea nicaieri.

Ii cuprinde mana fina,cu raceala specifica atitudinii ei si-i da parul blond,dupa ureche.
-Permite-mi sa-ti fiu gazda,macar pt aceasta zi.Tot ce vom face e sa ne plimbam,sa povestim si sa privim.
-Dar suna atat de plictisitor!
-E pretul ceaiului pe care tocmai l-ai terminat de sorbit.
-Glumesti,nu?
-Desigur.Permite-ti putina liniste si vei intelege.
-fie...de ce razi?
-tocmai mi-am dat seama ca nici macar nu stiu cum te cheama
-sunt Sara.
-eu sunt Marc,incantat de cunostinta.Haide sa-ti arat ceva.
O ia usor de brat si o conduce in locul sau preferat:o coborare spre lac,impodobita cu flori specifice,de culori explozive si...o banca mica.
-Am ajuns.Vrei sa luam loc?
-Dar cum? nu e loc decat pt o singura persoana.si n-am sa-ti stau in brate.De ce razi iar?
-Nu-ti face griji.Locul e pt tine.Eu voi sta pe jos.
-Si acum ce?
-Acum am sa-ti povestesc cate ceva.
-bine,dar sa fie interesant,imi plac povestile interesante.
-stii,am venit aici,la fel ca tine,de la o viata trista,goala si fugitiva.Insa pe mine nu m-a intampinat nimeni.In casa,era doar mama mea care astepta sa se stinga din viata,iar eu am ajuns prea tarziu. n-am avut niciodata timp pt lucrurile importante,vroiam doar sa-mi cada din cer o viata perfecta pe care sa o pot trai. Inainte de moartea ei,mi-am amintit s-o tin de mana,ascultand cum printre lacrimi,imi spunea ultima povestioara,asemeni celor din copilaria mea.

A fost odata un taran care avea un fiu si un cal.
Intr-o buna zi,in timp ce isi ara pamantul cu ajutorul animalului,isi aude fiul strigand: ,, Tata,lasa-ma sa te ajut''.Si el i-a dat voie.Baiatul s-a urcat in sa,dar neavand experienta,a cazut si si-a rupt piciorul.  Satenii din sat au venit  la om si i-au spus:,,-bietul de tine! un fiu ai avut,iar acum nu te mai poate ajuta cu nimic.Trebuie sa fii foarte necajit.'' . Iar el a raspuns: ,,-poate...poate ca nu''.
In urmatoarele zile, a iesit singur,alaturi de calul sau la o scurta plimbare pe pajiste.Dar intr-un moment de neatentie,calul s-a facut nevazut. Barbatul s-a intors acasa gasind cativa sateni pe ogorul sau,care mirati de intamplare exclama:,,bietul de tine! unicul tau animal,care te ajuta sa-ti pui painea pe masa,te-a parasit si el.Viata trebuie sa te fi pedepsit.'' Si el a raspuns din nou: ,,-poate...poate ca nu''. Venise timpul ca intunericul sa se imprastie peste satul mititel,insa,in timp ce soarele apunea lent,taranul se gasea pe prispa casei,asteptand. Deodata,ochii-i vad o minune.Calul sau se intoarce si nu e singur.A mai adus cu el inca 4. Omului ii dau lacrimile,isi saruta animalul si se culca linistit. Dimineata urmatoare,taranii,mirati de ce vad in curtea omului,ii spun: ,,-ce fericire pe tine! se pare ca viata te-a binecuvantat pentru linistea cu care ti-ai tratat nenorocirile.'' Iar el a raspuns:,,-poate.poate ca nu''. 
Trec cateva luni de zile si vine vremea cand toti tinerii din sat primesc cate o instiintare,pt a se prezenta la inrolarea in armata. In afara de fiul acestui barbat,se duc toti baietii. Oamenii,trecand iar pe langa casa omului ofteaza:,,-bietul tau fiu,in loc sa fie unde ii e locul,in loc sa se califice pt barbatie,se afla intr-un scaun cu rotile inca de tanar.E asa de pacat de el''.Si omul spune din nou: ,, poate aveti dreptate,poate ca nu.''. 
Trec doi ani de cand copiii satenilor au plecat,si acum e vremea sa se intoarca.Dar singurele care s-au intors au fost doar scrisorile care isi exprimau regretul:,,Nu pare rau sa va anuntam,fiul dumneavoastra n-a supravietuit razboiului.Condoleante''. Deodata,parca satul a murit.Totusi cativa sateni au venit iar la poarta omului si printre lacrimi i-au zis: ,,- Trebuie sa fii cel mai fericit! Tu inca il mai ai pe fiul tau,inca il poti imbratisa si ii poti saruta tamplele...dar, fiii nostrii au murit.''
Si barbatul a raspuns:,,-poate.important este sa ne pastram speranta si sa nu lasam ca nenorocirile sa ne doboare.'' Iar in semn de compasiune,i-a imbratisat pe rand.

Da Sara.Atunci am inteles ca viata mea are nevoie de mai multa pretuire,de un echilibru;si ca mama mea tocmai ma pregatise pt momentul in care nu-si va mai deschide ochii albastrui,sa ma priveasca. Am fost trist o vreme,dar faptul ca mi-a lasat acest loc,m-a vindecat de nemultumiri si mi-a dat posibilitatea de a privi viata cu alti ochi.
-Marc,ma simt atat de trista! Nu credeam ca tocmai tu,o prezenta atat de ireala,sa fi suferit asa de mult.Multumesc pt asta.E o lectie puternica. Pot sa te imbratisez?
-Desigur.



Un comentariu: